marți, 24 decembrie 2013

Sarbatori fericite și vouă!...


Viața, în vârtejul ei, ne duce și aduce prin locuri pe care le chemăm și le așteptăm, dar adesea fără a fi conștienți de tot pachetul de implicații. Și apoi, ceva din noi ne blochează sau, în unele cazuri, ne poartă înainte acceptând să descoperim și să experimentăm ceea ce primim, chiar și atunci când doare sau este mai puțin plăcută experiența. Așa aflăm de trăiri în nuanțe de alb și negru, de lucruri care sunt chiar mai mult decât am vrut să fie, dar și de întâmplări care nu ajung acolo sus unde ne-am proiectat așteptările de etapă. Dar drumul nu ne este scris și cu atât mai puțin bătătorit, pentru că jocul vieții e în derulare și refuz constant să cred că suntem doar marionete într-un presupus hazard, ordonat de reguli neștiute și neînțelese pe deplin.

În ceea ce mă privește, îmi recunosc adesea că, alegând sau nu, mă plimb printre extreme, acceptând senin lupta cu limitele personale. Îmi scriu ziua cu păcate atunci când îmi doresc să fiu egoistul vieții mele, dar constrângerile unor norme morale, prea adând inoculate, nu-mi permit prea des acest lucru. Și mă iert la sfârșitul zilei și încerc să mă împac cu mine, de frica unui război teribil cu propria persoană care mi-ar epuiza energiile înainte de-a mai putea face ceva. Încerc să îmi îngădui nopți cât mai liniștite, după luptele zilnice, iar atunci când îmi iese încerc să fiu recunoscător Celui în care cred, deși recunosc ca nu-L cunosc și nu-L înțeleg pe cât de mult mi-aș dori.

Și uite așa se întâmplă că mă trezesc ascultând un rock zbuciumat ca apoi, într-o altă parte a zilei, să trec la versurile unei melodii folk sau să rămân în mașină până se termină o piesă de muzică sinfonică pe un post de radio cu mică audiență. Iar printre muzică, sunt prins între sarcinile pe care adesea singur mi le dau, în luptă continuă cu timpul. Apoi, încerc să-mi rup din orele nopții pentru a mă echilibra cât de puțin, convins că muzica nu e de ajuns. Iar temele sunt un amestec între lucrurile pentru oameni mari și grija materială pentru a le duce mai departe, cu o epuizantă responsabilitate față de toți cei implicați.

Ce mai rămâne?... Un timp foarte limitat pentru stat, socializat diverse, băut, mâncat și eventual sex, într-un set de nevoi primare, pentru mine, în ceas de sărbătoare. Acum e timpul lor.

Sărbători fericite și vouă!

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Te vreau si nu…

Eu, inainte sa-ti spun…
M-am urcat pe o scara sa ma vad de la inaltime si nu a trebuit sa ma catar multe trepte pentru ca nu-s prea mult. Speram sa am o revelatie si sa ma citesc din alte unghiuri, dar e mult de cand o fac si vad doar valente ale aceleiasi cautari. Cateva fire albe, riduri si cearcane tot mai pronuntate, nu fac insa diferenta in ochii trecatorilor fara nume. Eu sunt printre cuvinte si nu ma vei sti in alt fel pentru ca nu-ti vei dori. Vei cauta acest spatiu sa gasesti povestea si o vei face in toate noptile pe care le vei vrea doar pentru tine. Iti propun continuarea unei relatii care te va intrista si bucura, pe acelasi drum cu provocari, cand rasul si plansul fac parte din aceeasi experienta. Dar iti propun si minute de pauza pentru viata, in care sa te bucuri de ceea ce ai si sa-ti doresti mereu mai mult.
Iti spun ca te vreau si nu…
Invat mereu sa scriu doar pentru ca altcineva  se aratat ca stie sa citeasca. E abordarea unui joc, pe cat de simplu, pe atat de intelegator cu cei neintelesi. Dar, cel mai usor, imi este atunci cand imi spui ce jucarie iti place, iar si eu iti spun de ce nu o primesti.
Apoi, nu stiu daca vrei sa ma consumi, dar cu siguranta iti va fi frica sa ma aprinzi. Vei face adesea partea dintre aceia care cred ca un foc mognit poate dura mai mult, uitand ca acesta se poate stinge oricand fara a cunoaste intensitatea si bucuria unei arderi complete.
Iti doresti atat de putin si intelept ar fi sa-ti ofer doar pe cat iti doresti. Inteligenta emotionala renunta insa uneori la a mai fi doar inteligenta si-si asuma momentele de emotie, tradand intentionat ratiunea mai tot timpul prezenta.
De aceea plec in dimineata aceasta, dupa ce-ti marturisesc…
In seara aceasta a fost vremea la care atingerea nu mai fost considerata pacat si nici doar desfatare a simturilor, ci bucurie a unui ragaz inaintea clipelor de maine. A fost una dintre acele ocazii care-si urmeaza natural cursul si fara sa aduca alte intrebarile in zori. A fost primirea fireasca la sanii tai calzi, singurul obstacol care a delimitat minute in sir trupurile noastre goale aprinse de dorinta. Apoi, totul s-a schimbat, propriul trup parea strain, iar celalalt nu mai era a oricui….
Stiu ca vrei mai mult , dar nu am decat aceste randuri…
Inchin, pentru randurile care urmeaza!

sâmbătă, 8 iunie 2013

Alte vise, aceleași vise…

Ne obosesc falsele complicații ale unor așteptări deșarte. Nu vrem nimic de la cei care nu oferă și plecăm mai departe, chiar și atunci când ne lipsește destinația. Refuzăm să vorbim pentru a nu ajunge sa resimțim nimicnicia cuvintelor. Fapte rămân necunoscute pentru că am fost învățați să credem în modestia care ne mărește în lumea drepților. Ipocrizia imaginilor create din nimic și plimbare printre vise neîmplinite, nasc încă zile în care orice este posibil, nimic nu este exclus și noi încă avem puterea să fim prezenți. Așteptări sunt pentru ziua de astăzi, cu aceleași eforturi pentru a o lăsa în urmă pe cea de ieri și fiind deschiși la orice ar aduce ziua de mâine. Repetăm atât de des imnul prezenței până ajungem să mulțumim pentru fiecare clipă a efemerității. Nu este nimic în van pentru că suntem părtași la trăire, iar atunci când nu vom mai fi, va fi suficient dacă va exista măcar o persoană care să ne ducă visele mai departe...

“Să avem vise și putere să le împărtășim.”

duminică, 24 februarie 2013

Jocul cuvintelor...

Și-mi era dor să mă joc cu ele, cuvinte neastâmpărate, uneori chiar obraznice, dar de fiecare dată plecând de la ea, ideea zilei în care apăreau pe hârtie. Am auzit că ar exista terapie prin hârtie, și nu doar prin ruperea acesteia, ci așternând cuvintele, atunci când vin. Unii o numesc inspirație și încearcă să o țină captivă cât mai mult timp de fiecare dată când o prind. Alții aleargă după ea ani la rând și tot rămân la ruptul hârtiei, apoi fac sport, aruncând-o la coș. Pentru unii e demodată, dar să te superi de fiecare dată pe laptop sau pe tabletă cred că e cam costisitor.


Eu mă opresc la cuvinte și văd cum pentru unii sunt prea multe, iar pentru alții prea sărace și rare și aproape niciodată în doza și consistența așteptată. Cerem cuvinte, deși adesea nu știm pentru ce o facem și le ascultăm doar atunci când vin de la persoana potrivită pentru scopul nostru. Atunci când nu îndeplinesc această cerință minimă, par a fi pierdere de energie, gânduri răslețe care nu-și găsesc destinația și vorbe-n vânt, uneori chiar la propriu...

Dar de ce ne trebuie neaparat pentru un scop și nu se pot folosi doar de dragul lor, de-a umple paginile, atunci când nu vrei să înfunzi urechile celor care nu vor să le asculte?
……………………

“Dacă vrei să vorbești și nu are cine să asculte, scrie! Iar dacă crezi că întotdeuna te ascultă cineva, pe lângă faptul că ești naiv, vei afla și când ai scris ultima dată...”

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Astăzi, despre noi…

De această dată nu vreau să fie vorba despre mine, nici despre tine, ci despre noi. Lăsând la o parte ipocrizia şi trăirile pe care le căutăm în noi într-o astfel de zi, îndrăznesc să-mi pun problema semnificaţiei în contextul manifestărilor. Iar dincolo de paradele militare obişnuite, urmate de multe sarmale, fiind numai bună suprapunerea cu actuala campanie electorală, vom mai avea parte de culorile artificiilor pe seară şi multă distracţie. Alt motiv pentru a petrece, de parcă am duce lipsă de motive pentru distracţie sau de subiecte la ştiri a doua zi... “Cum s-au distrat românii de 1 decembrie?...”, sunt sigur că va apărea pe banda multor canale. Apoi, fac ei ce fac şi o vor lega din nou de politică, subiect spumos şi inepuizabil, din prisma multiplelor interese aflate în continuu război.


Revin însă la trăirile care ne cuprind în această zi, incercând să văd imaginea mare, pentru că e destul de greu de evaluat sentimentele reale ale mulţimii, şi acestea, dacă există. Fără a fi fanul mesajelor subliminale din filmele americane, trebuie să recunosc că am fost mereu invidios pe prezenţa steagului cu steluţe în vârful tortului, la serbarea naşterii unui copil sau pe modul interactiv în care îşi sărbătoresc eroii unei comunităţi locale şi în care işi spun toate povestioarele, evident unele exagerate, dar transformate în adevărate sărbători cu o implicare reală a comunităţilor. Dar şi ei mănâncă şi beau la astfel de sărbători şi atunci care ar fi diferenţa?...

Departe gândul de a recurge la o comparaţie în detaliu, constat doar că noi nu avem o astfel de cultură a comunităţilor, dar poate şi pentru că ne străduim de generaţii să ne asigurăm nevoile primare şi ne epuizăm energia şi resursele în această direcţie, fără a ne mai face timp pentru promovarea şi participarea la simţiri colective. Dar avem şi noi familiile noastre, e drept, însă excepţie şi nu regulă sunt acelea care includ în jocul educaţiei şi al formării copiilor, elemente reale din istoria noastră, pentru a induce acele sentimente pe care poate ar trebui să le avem într-o zi ca astăzi.

Dar avem şi şcoala, iar istoria predată în cea primară ne învaţă că noi suntem cei mai viteji şi cei mai tari. Mergând spre liceu, începem să fim dezamăgiţi când aflăm că ne-am mai dus şi cu valul şi am mai plecat capul de frica sabiei ce ameninţa tăierea lui. Apoi, puţinii care au avut privilegiul unor cursuri universitare de istorie sau aceia care mai studiază individual, cred că mă înţeleg când spun că, la acel nivel, începi să cunoşti parcă o altă istorie, chiar dacă e vorba de aceeaşi, a noastră. Deşi diferenţele între aceste stadii de învăţare sunt destul de mari, nu cred că aceasta este problema fundamentală, ci lipsa de interes a multora faţă de subiect.

Aşa apare şi întrebarea unor pragmatici desăvârşiţi, care nu-şi pierd vremea cu aşa ceva, tocmai pentru că nu văd rostul şi influenţa istoriei asupra existenţei lor. Am fost şi eu interpelat de curând de o astfel de persoană şi am încercat să-i explic, deşi primul impuls a fost să-i fac o declaraţiei despre cât de măruntă este o astfel de existenţă, care consideră inutilă cunoaşterea istoriei... I-am propus să se gândească cum ar fi dacă a doua zi s-ar trezi şi nu şi-ar mai aduce aminte de trecutul lui, lovit de o cumplită amnezie. I-am sugerat să facă un exerciţiu, încercând să-şi dea seama cât de greu i-ar fi să înceapă din nou să se cunoască, să relaţioneze şi să-şi caute o direcţie în viaţă...

Sunt sceptic în privinţa rezultatului cu acea persoană, dar, extrapolând acest exerciţiu, poate este mai uşor să înţelegem că această necunoaştere sau uitare rapidă a istoriei noastre poate fi unul dintre motivele pentru care la nivel de popor şi societate ne simţim într-o continuă tranziţie, ne căutăm direcţia, ne dezvoltăm lent şi ezitant, tocmai pentru că refuzăm să ne însuşim lecţiile trecutului. Cât despre simţirea zilei naţionale, mi-aş dori în primul rând să nu o bagatelizăm şi să nu ne raportăm la ea doar ca la un prilej de mâncat sarmale de pomană şi de băut vin fiert, în timp ce admirăm tehnica militară scoasă la paradă. Şi dacă veni vorba de tehnică militară, cu cât este mai impresionantă în această zi, din păcate, cu atât se regăseşte mai puţin în înzestrarea multor unităţi militare, tocmai pentru că suntem săraci material, iar armata nu face excepţie de la sărăcie.

Să încercăm însă să ne cultivăm o bogăţie spirituală şi să nu uităm să muncim pentru cea materială, iar, dacă este nevoie, chiar şi în zi de sărbătoare...

“La mulţi ani, române! Şi, să ne cunoaştem istoria, ziua de astăzi putând fi un bun prilej în aceasta direcţie.”

joi, 18 octombrie 2012

La plimbare cu viaţa…

Imediat ce pâmântul ar vrea să-ţi fugă de sub picioare nu trebuie decât să calci mai apăsat şi să nu-ţi uiţi drumul. Nu ţi-a fost dat nici de ieri, nici de azi, deşi în fiecare zi îţi poate fi schimbat. O aşteptăm cu interes şi cu frică pe acea zi, uitând că singura pierdută este cea care trece pe lângă noi. Mergem însă înainte şi singurele opriri le facem pentru a povesti vieţii, conştienţi că nu se opreşte să asculte decât atunci când îşi face jocul. Chiar şi aşa, tu eşti cel care îi povesteşte şi ea ascultă... Apoi, vă vedeţi amândoi de drum, intersectându-vă uneori timid şi întâmplător, alteori cu putere şi, doar atunci, pentru toate momentele în care aţi mers alături.


Viaţa ar vrea tot, dar poate duce numai cât îşi oferă. Apoi stă ascunsă de frică că ar putea fi pândită şi surprinsă la cotitură. Nu ştie încotro merge dar îi place povestea ei, rareori ţinând cont de a ta. Tu îi spui că baţi la porţi, nu întotdeauna le deschizi şi devine obositoare doar aratarea direcţiei, când eşti sigurul care o urmezi... Dar este probabil ca tu să o însoţeşti la drum şi nu ea pe tine.

Apoi te plimbi, din nou, iar feţele dezamăgitoare ale vieţii sunt cele arătate în jur, atunci când vrei să le crezi, dar imediat îţi arată altceva... Frumuseţe la care-i zâmbeşti, fără ca apoi să o găseşti. Tinereţe în care crezi, fără ca apoi să o ai. Entuziasm care te prinde, fără ca apoi să-l simţi. Spontaneitate care te surprinde, fără ca apoi să o mai vezi.

Dar viaţa se plimbă şi ea, pentru că totul e percepţie... a ta, raportata la evenimentele la care eşti martor. Abordarea e jumatate din viaţă, iar perseverenţa aproape că o umple. Şi tu eşti un tot, nu doar o fărâmă, oglindit de ochii din jur, dar trezit de propria privire. Rămâi fără suflare?... E pentru ca, doar ce ai început călătoria.

“Plimbaţi-vă viaţa după voi pentru momentele în care o veţi întâlni!”

duminică, 17 iunie 2012

Cu tine, la simplu...

Cea mai bună parte pe care reușești să o exploatezi, atunci când ești singur, este cunoașterea personală. Așa ajungi să știi de ce nu mănânci, atunci când nu o faci, deși stomacul îți spune ar trebui. Mai aflii de ce nu dormi nopțile, atunci când luminile din jur sunt demult stinse, dar și de ce îți aranjezi patul dimineața, atunci când nimeni nu ți-o cere. Îți permiți să-ți testezi limitele, dar și să fii egoist față de tine, când îți faci priorități din ale altora, nu pentru că ți se cere, ci pentru că faci alegeri personale.


Pe o perioadă a drumului parcurs de unul singur comparațiile sunt inevitabile, deși nu ești adeptul analizelor mărunte, decât atunci când ești conștient de rezultatele mari. Îți ferești urechea de disputele dintre oameni, care au subiect alți oameni și rămâi fidel ideilor tale, într-o siguranță pe care numai cu timpul ți-o câștigi. Observi lucrurile bune pe care le faci și impactul acestora asupra altor oameni, în secundele de liniște ale unor zile, dar mult mai adesea te critici pentru ceea ce nu ai reușit să faci în aceleași zile. Imperfecțiunile îți ies adesea în cale și nu ai nevoie decât de vocea ta interioară, care te ceartă și te îndeamnă să nu te oprești.

Cunoașterea personală cu siguranță nu a început și nu se termină în momentele de singurătate, dar jocul la dublu nu va putea niciodată să aibă profunzime, dacă duelul cu umbra ta nu l-ai dus până la punctul la care să accepți că te va însoți toată viața. Nu o poți lăsa în umă, nu te poți ascunde de ea și nici nu o poți înlocui, atunci când crezi că nu mai ai nevoie decât de o parte din tine. Adevărul e, că, pe cealaltă parte adesea nu o cunoști, îți e străină și atunci nici nu știi cum să te raportezi la ea.

“Suntem străinii propriilor noastre persoane și cei mai mari dușmani ai noștri. Să ne luptăm cu noi pentru a învinge bătăliile cu alții!”

luni, 11 iunie 2012

Curcubeul...

Trecut pe sub bolta impresionantă a unui curcubeu ireal pentru a fi adevarat, dar sec descris de un fizician gata să-ți fure plăcerea, ne oprim sub stropii de ploaie. Înainte cu câțiva metri soarele zâmbea și părea că vrea să fie măcar acum al nostru. Așteptăm să se întâmple ceva, ne spunem că trebuie să se întâmple, apoi căutăm salvatorul momentului. Golul creat în lupta cu visele nebune este în scurt timp mărit de loviturile necruțătoare ale realității. Nimic în jur, pentru a nu mai fi la fel, și același tunel la care se vede ieșirea. Distanțele scurtate și pașii hotărâți spre calea luminii nu reușesc însă să ne conducă afară. E acolo și așteaptă în liniștea-i zgârcită, presărată cu melancoliile vieții ce refuză să-i fie răpuse. Culoarea, presărată peste un cenușiu singur, neacceptat, dar existent, ne-ar impulsona cel puțin o singură seară. E departe, nu spune nimic și se înstrăinează de ceea ce nu știe că-i aproape. E dorință și refuz, e trăire și singurătate, e așteptare și neîncredere, este tot și nu este nimic. Scăparea ne-o aduce întâlnirea cu efemeritatea clipei și rândurile goale...

“Să avem parte de un curcubeu frumos!”

sâmbătă, 2 iunie 2012

La vârsta la care știi...

La vârsta la care știi prea bine ce vrei, mai trebuie să găsești cea mai bună modalitate de a te exprima, în vorbe și fapte, pentru a spera ca într-un final să și obții. Momentele, în care-ți permiți analize ale prezentului, pot să fie dure, iar realitățile triste. Iar optimismul, pe care începi să-l consideri nativ, și perseverența antrenată în ani, te-au adus aici și-ți promit orizonturi nelimitate, dacă reușești să-ți balansezi dezechilibrul structural. Accepți că oamenii pot să fie prea diferiți și închizi câte un ochi, atunci când nu-ți place ceea ce vezi, dar îl ți pe celălalt deschis pentru a nu te pierde în întuneric. Reacționezi, atunci când crezi că poți să schimbi ceva și ești tăcut, atunci când nu-ți mai permiți să pierzi energie cu luptele care nu duc nicăieri. Ești visător și naiv, în tot acel timp în care retrăirea copilăriei te regenerează și te face să te simți mai bun, iar etichetarea unora te lasă rece, chiar și într-o zi cu soare. Apoi ești pragmatic, atunci când nu mai ai timp de irosit și direcția ți-e clară, chiar dacă alții nu o văd. Ești atent cu aceia pe care nu-i atrage indiferența, nu atât pe cât ți-ai dori, dar încă suficient pentru a nu-i pierde. Îți ești fidel ție, ideilor și principiilor care te caracterizează, în ciuda chiar și acelor furtuni iscate din senin, iar cele venite după mulți nori, le lași să treacă. Îți păstorești cu greu gândurile, dar devii tot mai egoist cu acestea față de mulțimea oricum dezinteresată. Și faci mai multe, dar numai pentru că ești la vârsta la care știi... prea bine.

"Să ne cunoaștem vârsta la care știm, dar sa acceptăm că nu știm tot!..."

joi, 23 februarie 2012

O zi printre oi...

Am fost prezent cu ceva timp în urmă într-o adunătură de oi, care behăiau atunci când măgarul din față le îndemna, își exprimau printr-un dans caraghios o bucurie forțată la comanda unui susținător din lateral și își loveau ritmat copitele în semn de apreciere, iar toate acestea se întâmplau în cadrul unei manifestări motivaționale pentru prostimea adunată și cu evidentele limite etalate. Luate separat și duse la păscut, am zărit câteva și mai răsărite, iar atunci când acceptau să bea doar apă, fără substanțele dătătoare de viață, păreau chiar mioarele care și-ar anunța stăpânul, atunci când i-ar veni sorocul.

Dar cum te sprijini în bâtă printre ele, să le asculți poveștile și în același timp să rabzi o zi întreagă ipocrizia revendicării unicei oportunități, care, odată ratată, ți-ar pecetlui soarta și te-ar condamna să rămâi mărunt pentru totdeauna?

Simplu, vă spun eu... făcându-vă mielușelul blând și găsind buna dispoziție tocmai prin comentarea penibilelor momente, cu riscul de a deveni un paria într-un loc în care oricum nu vă regăsiți, iar marginalizarea va fi un câștig sigur după tot tămbălăul, atunci când vă veți împrieteni la cataramă doar cu un pahar de vin.

“Să ne bucurăm pentru că nu suntem la fel și pentru că nu putem fi toți prieteni!”